Florile au mirosul ei

~ Premiul I la Concursul Interjudețean “Sub semnul lui Dragobete” ~

Când avea 5 ani, obrajii lui Ove au căzut pradă ghearelor ascuțite ale pisicii vecinilor, pe care băiatul a insistat să o ia în brațe. A alergat acasă, frecându-se cu pumnii la ochii plini de lacrimi. În acea zi, tatăl său și-a ițit capul de după ziarul după care se ascundea de obicei și i-a pansat rănile în baie, așezându-l pe chiuvetă pentru a-l privi în față:

– M-ai văzut vreodată plângând? îl întrebă cu o mină serioasă, mustața tresărindu-i scurt.

Copilul își șterse nasul cu brațul, lăsând în urmă o dâră lucioasă pe mâneca bluzei și scutură energic din cap, fără a îndrăzni să ridice privirea.

– Exact. Asta să fie singura excepție.

Și chiar a fost. De atunci, Ove nu a mai plâns niciodată și nu a mai îmbrățișat vreo mâță în viața lui. Până acum. La început, nici măcar nu a conceput că ar mai fi capabil de așa ceva. Credea că-și ieșise din mână în cei 70 de ani de existență în care nu vărsase o lacrimă. Se înșela amarnic, aproape la fel de amarnic precum plângea, deznădăjduit, cu capul sprijinit de masa din bucătărie.

Corpul îi era scuturat aievea de hohote amare, iar mâinile-i băteau cu un ritm spasmodic, aproape funebru în masă. Lacrimile curgeau fără oprire, impregnându-i cu un gust sărat gura larg deschisă într-un urlet mut. Nu mai avea tărie să țipe. Suferea cu atât mai mult cu cât nu reușea să perceapă ce-l făcuse să cedeze tocmai acum, la o lună după moartea soției sale.

Fusese un soare teribil în ziua înmormântării, dar Ove a rămas îmbrăcat în costumul său negru, țeapăn ca o statuie, ștergând în treacăt cu batista broboadele încăpățânate de sudoare care i se prelingeau pe chipul lipsit de orice expresie. Singura pată de culoare din ținuta lui era garoafa sângerie pe care a aruncat-o în groapă, înainte ca sicriul să fie acoperit de pământ. Luiza mereu a iubit florile, iar Ove mereu a iubit-o pe ea, chiar dacă nu-i pricepea pasiunea pentru grădinărit.

În mod bizar, nu s-a simțit singur nici măcar o secundă de la moartea sa. Fiecare colț al casei părea să fie impregnat cu prezența ei. Grădina continua să prospere, la fel de înfloritoare, inundând împrejurimile cu mireasma ce-i amintea atât de mult de ea. Când prima floare s-a ofilit, cocoșându-se tristă cu petalele la pământ, Ove a fost săgetat de primul junghi de suferință, ca un fior dureros pe șira spinării.

A ridicat din umeri și a continuat să-și vadă de viață, scuturând cinic acel sentiment, de parcă ar fi îndepărtat o scamă de pe haine. Nu a plâns vreodată și nu avea de gând s-o facă prea curând. Timpul a trecut, iar grădina a început să-și schimbe culorile vibrante într-unele posomorâte, începând să țină un doliu târziu pentru stăpâna care a îngrijit-o cu atâta iubire. Luiza a pierit a doua oară, o dată cu ea. Acea durere era cea care acaparase sufletul lui Ove, Ove care își încălcase promisiunea, Ove care plângea disperat în bucătărie.

A reușit să adoarmă într-un final, un somn greu ca o plapumă de plumb. Când s-a trezit, la prima rază de soare care a răzbătut pe geam, a inspirat adânc, neobișnuit cu lipsa mirosului atât de familiar al Luizei. Neobișnuit cu lipsa ei. Nu a mai plâns însă, fiindcă știa ce trebuie să facă.

Trebuia să învețe cum s-o aducă pe Luiza înapoi. Avea să înceapă cu grădina din spatele casei. Thomas, vecinul său, care-l privea de peste gard, a crezut că a înnebunit. Bătrânul Ove, cu salopeta până în gât, echipat cu o lopată și o colecție impresionantă de înjurături, scormonea întreaga grădină, căutând să arunce plantele ofilite dincolo de orice recuperare. – Ove, prietene, – nu era deloc prietenul lui – pot să te întreb ce faci? se interesă Thomas,străduindu-se să nu se holbeze prea insistent. Sau îngrijorat.

– O…aduc…înapoi, răspunse Ove sacadat, printre opintirile în lopată.

Thomas râse forțat și se scutură violent, de parcă asta i-ar fi alungat gândurile sumbre din minte. Observând starea profundă de concentrare în care se afla vecinul său, Thomas se răsuci pe călcâie fără a mai spune nimic și se îndreptă spre casă, cântărind absurditatea veștii pe care urma să i-o dea soției. Bătrânul de vizavi începea să-și piardă mințile și probabil plănuia să-și îngroape în grădina din fața casei nevasta moartă. Era destul de sigur că era ilegal.

Grămada de plante uscate căpătase dimensiuni impresionante, iar Ove, ajunsese, cu deznădejde, la concluzia că mai mult de jumătate din grădina soției sale era dincolo de orice salvare. Se simțea mai departe de ea ca niciodată. Privi cu maxilarul încleștat groapa pe care o săpase încercând să scape de rădăcinile putrezite ale arbuștilor pe care-i scosese din pământ. Un singur pas îl despărțea de abisul liniștitor pe care-l promitea patul rece de țărână și pietriș, putea doar să intre acolo și să se acopere cu pământ, ca o plapumă plină de râme.

Dar Luiza nu l-ar fi așteptat acolo. Nu, Luiza era în blândețea cu care vântul înfiora frunzele copacilor, în zborul legănat al fluturilor care sorbeau din nectarul florilor, în petalele ce se iveau treptat, una mai curajoasă ca alta, dezvăluind frumusețea florii căreia îi aparțineau. Oriunde era Luiza, fie chiar cea mai mică urmă a ființei sale, o șoaptă, o impresie, o nălucă, acolo dorea să fie și el.

Își aminti jurămintele de la nunta lor: Până când moartea ne va despărți. Luiza era mai mult decât corpul care o găzduia, în toată splendoarea ei. Era ceva mai profund decât carne și os pentru a putea fi ucisă de ceva atât de mărunt ca moartea. Mai degrabă, fusese fărâmițată în mii de bucățele și presărate cu migală oriunde era o rădăcină, o frunză, o floare. O redistribuire a materiei.

Cu o umilă resemnare, Ove își șterse sudoarea de pe frunte, inclusiv cea care nu știa cum îi ajunsese pe obraji fiindcă refuza să recunoască că, poate, erau doar lacrimi. Mâinile îi atârnau grele pe lângă corp, își simțea picioarele la fel de fragile ca niște surcele, gata să pocnească în orice clipă, dar voința îi era mai puternică decât slăbiciunea trupului. Deja încălcase o promisiune în noaptea în care a plâns ca un copil în bucătărie. Nu avea să mai încalce încă una. Degetele firave i se încleștară în jurul mânerului de la lopată. Începu din nou să lucreze, neobosit.

Thomas îl pândea din spatele gardului, tresărind înfrigurat de fiecare dată când bătrânul înfigea lopata în pământ. Studia cu foarte mare atenție sacul industrial de gunoi de lângă verandă, a cărui formă se asemăna izbitor cu silueta unei persoane. După câteva minute agonizante, timp în care se holbase profund, se târî înapoi în patru labe până la ușa casei. Ușa din spate, desigur. Nu putea risca să fie văzut de vecinul său.

Afară se înnoptase, așa că Ove se văzu nevoit să-și aducă din garaj lumina de noapte. Orele de muncă asiduă își lăsaseră amprenta asupra lui, îmbătrânindu-l parcă cu 10 ani. Era atât de obosit încât era convins că dacă adoarme, fie măcar pentru câteva secunde, nici nu va mai putea să se trezească. Așa că, lucra necontenit, în ciuda epuizării. Crezu că a trecut în stadiul final al privării excesive de somn și a început să aibă halucinații când i se păru că aude din depărtare urletul strident al unei sirene de poliție. Nici când luminile intermitente ale girofarului inundară grădina cu un amestec straniu de roșu și albastru, nu era complet convins că situația nu s-ar rezolva cu o mică siestă pe canapea. Auzi un scrâșnet de roți când mașina parcă, portiere trântindu-se, iar apoi pașii celor doi agenți de poliție străbătându-i aleea, până în grădină.

Nu păreau mai încântați decât el de faptul că se aflau acolo. Unul din polițiști, cel mai durduliu, își flutură într-un mod foarte autoritar legitimația și începu să vorbească:

– Am primit un pont anonim de la vecinul dumneavoastră – undeva în tufișuri răsună un scâncet speriat – că ați avea anumite planuri de a vă îngropa nevasta în grădină.

– Poftim? întrebă confuz Ove, scăpându-și lopata. Polițistul durduliu începu să dădea târcoale grădinii, notându-și ceva într-un carnețel.

– E ilegal, adăugă simplu celălalt polițist înainte să i se alăture.

– Aveți grijă unde călcați…striviți florile! îngăimă Ove, urmărind polițiștii ca un câine hăituit.

-Nu înțelegeți!

-Ba cred că înțeleg destul de bine, replică sec polițistul durduliu, privind lung în groapa săpată de Ove.

Desenă un dreptunghi în carnețel. O pereche de cătușe sclipiră metalic în mâinile celuilalt polițist. Bătrânul făcu câțiva pași în spate, oprindu-se în fața rândului de crizanteme. Nu, sunt nevinovat! strigă Ove cu o putere de care nu credea că mai dispune.

-Atunci ce e în sacul ăla de acolo? întrebă cu răutate polițistul durduliu, arătând spre sacul de lângă verandă.

-O promisiune, articulă cu greu Ove.

Vocea începuse să-i tremure. Polițiștii nu păreau convinși. Disperat, bătrânul își croi drum către sacul de lângă verandă, sfâșiindu-l cu mâinile și aruncând la picioarele agenților tufele de trandafiri pe care le cumpărase. Spinii îi străpunseră pielea, iar petalele roșiatice zburau în jurul lui ca niște fluturi stacojii.

-Asta e soția mea! Tot ce vedeți aici – arătă spre grădină cu un gest larg – este soția mea! O aduc înapoi, pricepeți?

Nu pricepea de ce vocea lui era atât de sugrumată sau de ce privirea îi era obturată de pete lăptoase, dar polițiștii vedeau clar suferința bătrânului înlăcrimat din fața lor. Înțelegeau. Poate nu în totalitate, dar suficient cât să-i ureze, într-un final o seară plăcută și să plece, lăsându-l să adune, gârbovit, trandafirii pe care-i aruncase.

În spatele gardului, chircit ca să nu fie văzut, Thomas strângea în pumn un boboc de trandafir rătăcit. Spre deosebire de polițiști, el chiar părea să înțeleagă acum ce-l frământa pe bietul Ove. A doua zi, Ove era așezat pe banca de pe verandă, sorbind din a zecea ceașcă de cafea din ultimele 24 de ore. Surprins, constată mulțimea de oameni care se adunase în fața casei lui, echipați cu lopeți, sape, stropitori. Aproape că se înecă. Îi recunoștea chiar și pe drăcușorii împielițați care-i vandalizaseră piticii de grădină, îmbrăcați în salopete. Arătau de parcă, în sfârșit, au înțeles și ei.

Ove se uită la ei prelung. Iar ei se uitară la el. Bătrânul Ove, mânjit pe față cu pământ, bătrânul Ove, al cărui curte arăta ca un teren minat. Bătrânul Ove, care era măcinat de dor. L-au văzut pentru ceea ce era și erau acolo pentru el. Șovăitor, acesta le făcu semn să înainteze, lăsând gloata de oameni să pătrundă în grădină. Nimeni nu a zis nimic. Thomas, vecinul lui, se așeză lângă el. Îi întinse bobocul de trandafir pe care-l ținuse în pumn.

-Ai făcut destule, Ove. Ne ocupăm noi, spuse el, întorcându-se înapoi la muncă.

Până la finalul zilei, grădina era de nerecunoscut, mai frumoasă decât și-o amintea. Unul câte unul, oamenii își luară rămas bun, iar Ove le-a mulțumit fiecăruia din ei, deși nu credea că niște simple cuvinte ar fi putut fi vreodată de ajuns. Odată ce toată lumea a plecat, părăsi veranda, plimbându-se alene prin grădină.

Ostenit, se așeză pe pământ și se întinse, lăsând firicelele de iarbă să-i gâdile urechile. Țărâna era revigorantă, răspândindu-i o răcoare plăcută în tot corpul. Mireasma florilor îi inundase plămânii, aducându-i un iz dulceag pe limbă. Era obosit și simțea cum privirea i se împăienjenește, devenind lăptoasă. Deasupra lui, coroana bogată a stejarului bătrân broda cu frunzele ei verzui cerul de un albastru senin.

Ultimul lucru pe care Ove îl văzu înainte să i se închidă ochii au fost două dintre crengile stejarului, legănându-se în adierea blândă a vântului. Arătau ca mâinile unor îndrăgostiți care, în sfârșit, se atingeau.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

O încâlceală marca Alex Țunea <3

Tabloul ales: “Cuplu lângă un copac” – Pruett Carter