PROLOG
Anul 1893
Înmormântarea se terminase de câteva ore. Fusese o ceremonie simplă, restrânsă. O groază de oameni pe care nu-i cunoștea îmbrăcați în negru, o mare de anonimi învăluiți în umbre șușotind ca un refren condoleanțe familiei îndurerate sau cel puțin, ce mai rămăsese din ea. Unicul moștenitor al familiei Darkthorne: Dorian Darkthorne, care, dacă ar fi putut, le-ar fi spus tuturor să-și vâre condoleanțele acolo unde nu răsare soarele.
A încercat să rămână până la final, chiar a încercat. Le datora măcar atât părinților săi, să-i conducă pe ultimul drum, să le arunce câte un trandafir negru în mormânt, să-și ia rămas bun cum s-ar fi cuvenit. Dar nu a putut. A simțit că înnebunește, fiecare părticică din el devorată cu un amestec deplorabil de compătimire și curiozitate de privirile mulțimii, vocile lor răsunând pretutindeni, cârcotind neîncetat: ,,Ai văzut ce treabă bună au făcut la ascunsul rănilor?” , ,,Am auzit că însăși Amelia i-a înfipt pumnalul în inimă” , ,,Crezi că băiatul știe că s-au omorât între ei?”.
Iar dacă ar fi avut răbdarea și tăria să le răspundă, le-ar fi zis că tatăl său a fost împăiat cu două kilograme de vată ca să compenseze pentru aspectul dezumflat al corpului său ciuruit de răni de cuțit, că Amelia, mama sa, căzuse într-o depresie severă încă de când era el mic, că știuse mereu că nu va fi decât o chestiune de timp până când părinții săi își vor pune capăt zilelor, că ar fi vrut ca toți să tacă naibii din gură și să fie lăsat în pace. Dar răbdarea era ultimul lucru de care dispunea, așa că se strecurase de la recepție, lăsându-l pe Magnus, majordomul familiei să se ocupe de toate formalitățile. Nimeni nu-l oprise.
Odată ce corpurile soților Darkthorne zăceau la doi metri sub pământ în cimitirul din spatele conacului, Magnus venise în biroul lui Adorius Darkthorne. Oftă atunci când închise ușa, își lăsă umerii să cadă posomorâți, renunțând într-un final la postura impecabilă pe care fusese nevoit să o mențină în timpul ceremoniei. Cu pași molcomi, se îndreptă spre birou. Se sprijini de el, privind contemplativ spre geam, unde se întindeau grădinile pline de trandafiri ale conacului. Cu un aer plictisit, se scormoni în buzunarul de la piept.
E al tău acum spuse Magnus și, cu un clinchet scurt, lăsă inelul pe birou. Știa că Dorian îl auzea, chircit cum era sub biroul răposatului său tată.
Știu că te sperie. Dar e doar un inel, Dorian. Nu trebuie să însemne nimic. Poate fi doar ceea ce-l faci tu să fie.
Rămase câteva minute, fără să mai spună nimic, prefăcându-se că nu aude scâncetele înfundate care răzbăteau de sub birou în timp ce Dorian se prefăcea că nu-i pasă. La un moment dat, clapeta ceasului său de buzunar pocni, sărind ca un resort, dezvăluind cadranul plin de numere. O încruntătură fulgeră fața extenuată a majordomului, care-și îndreptă umerii. Închizând ceasul cu un gest brusc, se ridică, aruncând o ultimă privire biroului înainte să închidă ușa în urma sa.
Lui Dorian îi mai trebuise încă o jumătate de oră ca să iasă de sub birou, trântindu-se fără vlagă pe scaunul tatălui său, pielea maronie încă îmbibată în mirosul coloniei pe care obișnuia să o poarte zilnic.
Trandafirul negru crestat cu măiestrie în argintul înnegrit de vreme al inelului sclipea cu o strălucire amenințătoare, ca un semn de rău augur. Băiatul își strânse degetele într-un pumn până când simți cum unghiile îi străpung carnea, fără a-și dezlipi privirea de la inelul care zăcea pe birou, așteptând să fie revendicat.
Încă mai putea zări urmele de sânge uscat, rubiniul transformat într-un maroniu spălăcit strecurat printre detaliile sculptate în metalul prețios. Avea maxilarul încleștat, sprâncenele încruntate umbrind azuriul odată senin al ochilor săi. Își trecu neliniștit mâna prin păr, răscolind șuvițele negre care-i năvăliseră pe frunte, stropi de sudoare umezindu-i gulerul cămășii.
Continua să se holbeze la inel, de parcă ura din ochii lui injectați era suficientă ca să-l dezintegreze dacă avea suficientă răbdare. Dar răbdarea era ultimul lucru de care dispunea, așa că se aplecă, înșfăcând afurisita de bijuterie.
O puse pe inelar, inelul alunecând ca untul pe degetul său subțire: o potrivire perfectă. Magnus avea dreptate. Era doar un inel. De ce se simțea ca o povară?
Leave a Reply