Leora cea plină de umbre

Cartierul de la periferia orașului era scufundat într-o tăcere deplină, scăldat în lumina palidă a lunii uitată ca o monedă de argint pe abisul întunecat al cerului lipsit de stele. Clădirile erau realizate în întregime din granit, ridicându-se din pământ ca niște umbre ce străluceau fantomatic, una după alta,  contopindu-se cu întunericul acolo unde razele difuze ale nopții nu reușeau să răzbată.

Leora  pierduse de mult noțiunea timpului. Presimțea că mai avea atât de puțin încât era futil să mai încerce să-l măsoare în vreun fel. Era mai ușor așa. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să alerge. Să continue să alerge, chiar dacă simțea că tălpile i se vor despica în două de fiecare dată când aterizau cu un bufnet înfundat pe asfaltul tare și umed, chiar dacă plămânii îi răsunau cu un junghi dureros inspirând aerul rece ce-i ardea nările, chiar dacă oricum avea să fie moartă până la primele raze ale soarelui.

  Un răsărit trist și insipid reflectându-se funebru în ochii săi holbați, încremeniți de rigoarea morții. Trecători nepăsători zgâindu-se insensibili la trupul ei neînsuflețit, contorsionat dureros într-o baltă de sânge uscat. Încă o victimă a unei lumi în care cei slabi erau condamnați din naștere. Acesta era singurul viitor pe care Leora  și-l putea închipui. Și cu toate astea, continua să alerge. Ce altă alegere avea? Se născuse fără nici un strop de magie curgându-i prin vene. Inutilă. O risipă de aer. O amintire dizgrațioasă a ceea ce oamenii au fost o dată: ființe simple, obișnuite. O țintă perfectă pentru vânătorii de recompense.

Străbătuse deja câteva străzi atunci când simți o senzație puternică de arsură pe spate. Fără a se opri, întoarse capul pentru a se uita în urmă, sperând că nu va vedea nimic altceva decât drumul pustiu luminat de felinare.  O serie de înjurături îi părăsiră buzele atunci când zări cele trei siluete în spatele ei,  câștigând din ce în ce mai mult teren, pe măsură ce corpurile lor viguroase se mișcau în unison, letale și amenințătoare.

Inspiră adânc aer în piept pentru a se abține să nu țipe din cauza durerii pe care o resimțea la spate, acolo unde fusese însemnată, condamnată să sufere de fiecare dată când se afla în apropierea celor superiori ei. Poate că urma să moară, dar nu avea să urle ca o lașă. Își strecură mâna în buzunar, unde atingerea rece a tăișului pumnalului său o mai liniști.

      Drumul care se întindea în fața sa era complet drept, făcând-o o țintă mai ușoară. Dacă ar fi continuat în ritmul acela, vânătorii ar fi ajuns-o din urmă, era o chestiune de doar câteva secunde. Coti brusc pe o alee lăturalnică, scanând cu privirea un loc în care ar fi putut să se ascundă.

Brusc, pielea de pe spate îi sfârâi dureros, făcând-o să se prăbușească la pământ cu un scâncet disperat. Era mai intens ca înainte fiindcă vânătorii erau chiar la capătul aleii, umbrele lor profilându-se lungi și amenințătoare de-a lungul trotuarului. Pentru o secundă, Leora  se gândi că dacă rămâne la pământ, ghemuită în întuneric, se va contopi cu noaptea și îi va induce în eroare, apuca o nouă dimineață. Dar era periculos să spere. Atunci sau vreodată.

Aerul din jur deveni brusc mai dens, fiecare particulă vibra aproape imperceptibil, făcându-i pielea de găină. Magie. Se întoarse spre capătul aleii, însă vânătorii dispăruseră. Un inel luminos i se încolăci brusc în jurul gâtului, forțând-o să întoarcă înapoi capul. Cei trei vânători o înconjuraseră, privirile pline de satisfacție. Erau doi bărbați și o femeie, niciunul nu părea să fie cu mult mai în vârstă decât ea.

Toți purtau niște costume roșii, mulate pe trupurile atletice, antrenate pentru vânătoare. Tânăra care stătea în mijloc, pe nume Basira, își strânse pumnul, mănușile de piele scrâșnindu-i, iar inelul din jurul gâtului Leorei  se micșoră, făcând-o să tușească. Cei doi bărbați rânjiră, arzând de nerăbdare.

-Ne-ai făcut să alergăm atât doar ca să te chircești ca un vierme pe aleea asta infectă? spuse ea, privind-o în ochi cu un dispreț pe care Leora  îl asocia cu greutate cu orice fel de sentiment uman. Basira era un monstru.

-Ce? Vrei să zici că cineva ca mine te-a făcut să obosești? scuipă tânăra plin de venin, străduindu-se să-și îndrepte spatele, deși știa că asta îi va atrage timpuriu sfârșitul. Basira scrâșni din dinți, pregătindu-se să întețească strânsoarea inelului, însă bărbatul din dreapta ei se lăsă pe vine, studiind-o pe Leora  cu un rânjet. Încă putea să respire.

-Ai rezistat atât de mult cu gura asta spurcată? Impresionant…murmură el. Leora  ar fi crezut că era aproape compătimitor dacă nu-i sclipea în ochi licărul acelei fascinații morbide. 

-Gata cu flecăreala! Vreau să aud niște oase cum pârâie! țipă cu o nerăbdare copilărească celălalt bărbat, cel mai masiv dintre ei, pocnindu-și încheieturile ca o amenințare sumbră și sonoră. Basira zâmbi, își răsfiră degetele, iar inelul din jurul Leorei  se risipi în aer, de parcă n-ar fi existat vreodată.  

Inspirând cu nesaț o gură zdravănă de aer, Leora  scoase din buzunarul hainei pumnalul, șfichiuindu-l în aer către bărbatul care stătea în fața ei. Acesta se retrase cu o expresie sinceră de surprindere pe chip, atingându-și piciorul în locul în care fusese tăiat, o pată roșie de sânge profilându-se pe mâinile palide. Basira își invocă din nou inelele, de data asta imobilizându-i mâinile și picioarele.

-Ce păcat…chiar credeam că ne-am putea înțelege…spuse trist bărbatul pe care-l rănise, lingându-și sângele de pe mână ca o felină, deget cu deget.

-Tocmai ți-ai semnat sentința la moarte, rosti Basira, strângându-și inelele până când Leora  începu să le simtă săpându-i în carne.

-Micuțul vierme o să fie strivit! chicoti matahala, frământându-și pumnii, iar oasele fetei începură să pocnească, de parcă erau niște vreascuri, răsunând macabru în alee sub privirile sfredelitoare ale vânătorilor.

Leora  nu-și putea aminti dacă a început să se roage în momentul în care sângele izbucni cald și nestăvilit de la încheieturi, prelingându-i-se pe brațe și pe picioare ca un șarpe rubiniu sau când a simțit cum oasele i se sfărâmă, făcându-i corpul să tremure și să se contorsioneze în spasme de o durere atroce. Știa doar că se ruga, febril și absolut disperată, cu buzele tremurându-i în timp ce forma niște cuvinte mute. Nu se putu abține să nu se gândească că era oarecum ironic: se ruga la aceiași zei care au condamnat-o la moarte, implora îndurarea acelorași zei care-o aruncaseră cu cruzime în acea lume infectă.  Cu atât mai mult, spera că o să se îndure în acel moment, dacă n-au făcut-o până atunci.

-Chiar crezi că o să-ți răspundă, micuțule vierme? se amuză răutăcios matahala, continuând să-și frământe pumnii, râzând pe sub bărbie.

-Aproape că mă face să-mi pară rău…aproape, rosti languros celălalt bărbat, jucându-se absent cu pumnalul Leorei .

-Zeii deja și-au împărțit binecuvântările! rosti Basira, iar finalitatea cuvintelor ei era chiar mai dureroasă decât suferința fetei chircite la pământ. 

Leora  se opri pentru o secundă. Privirea i se încețoșase, iar cei trei vânători se transformaseră în șase siluete translucide, roase de întuneric. Basira avea dreptate, ambele. Zeii nu aveau să o ajute. Dar poate altceva o va face. Așa că a început să se roage din nou. De data asta nu la zei. Ci la vânt, la lună, la stele, la noapte, la naiba!…chiar și la bucățile de noroi care-i intraseră în gură. Ultimul lucru la care se aștepta era ca rugăciunea să-i fie auzită.

Luna părăsi subit bolta cerească, aleea rămânând iluminată doar de radierea trepidantă a inelelor Basirei. Temperatura scăzu drastic, aburi calzi răsucindu-se în atmosferă, iar aerul deveni mai dens, fiecare inspirație făcându-i plămânii  Leorei  să se simtă ticsiți, apăsați.

Deci așa se simte când mori, se gândi fata, întrebându-se cum avea să fie ultima sa gură de aer, însă vânătorii păreau a fi la fel de afectați ca ea. Inelele Basirei pâlpâiră slab, iar Leora  realiză cu teroare că vânătoreasa era neliniștită.

-Hai să terminăm cu asta! se răsti Basira, smulgând pumnalul din mâna bărbatului aflat în dreapta ei.

Leora  așteptă să ajungă la ea, să o poată privi în ochi în timp ce-i tăia beregata, să se asigure că avea să fie bântuită de privirea sa chiar și după ce n-o să mai fie altceva decât pulbere și țărână. Dar Basira se pierduse în întuneric, ca și ceilalți doi vânători de altfel, ca totul din jurul său. Până și inelele se stinseră, eliberându-i membrele însângerate.

Leora  clipi de câteva ori pentru a se asigura că nu are ochii închiși, până când realiză că atunci când pleoapele îi erau închise, întunericul produs de ele era mai…luminos decât cel care o înconjura. Era o obscuritate pătrunzătoare, tristă. Dezolantă. Ba chiar i-a trecut prin minte pentru o secundă: dacă acela-i era iadul, trebuie să fi fost o păcătoasă a dracului de bună.

Scumpă Leora …Sunt aici. Răsună o voce din obscuritate, sau cel puțin ar fi trebuit să fie o voce, din moment ce cuvintele i se înțelegeau clar și răspicat, dar de fapt, era mai mult o adiere, o prezență. Orice ar fi fost, îi răspunse chemării. Iar asta îl făcea mai bun decât orice zeu la care se rugase Leora  vreodată. Încercă să vorbească, dar un val de sânge îi năvăli în gură, făcând-o să tușească, ghemuită în continuare la pământ. Simți o atingere pe obraz, o răcoare nefirească năvălindu-i chipul. Vocea creaturii îi reverberă în minte, răspândindu-i un fior rece în tot corpul:

Știu de ce m-ai chemat…ce-ți dorești…știu totul despre tine, dulce Leora . Glasul îi era blând, o șoaptă la fel de firească precum propria-i conștiință.

E atât de simplu…atât de ușor, ca o pană, ca un fir de nisip în adierea vântului…eu îți ofer umbrele mele, iar tu-mi dai la schimb umbra ta.

Tânăra tremură violent, deschizând în repetate rânduri gura, fără a-i părăsi un singur cuvânt buzele. Întunericul zâmbi, Leora  știa că a făcut-o, o putea sesiza în tonul vocii sale atunci când întrebă aproape amuzat, citindu-i gândurile:

Ce înseamnă asta? Asta, dulce Leora , înseamnă că vei apuca încă o  zi, apoi alta…și alta…

Am nevoie doar de un cuvânt…un singur cuvânt ca să devii temută de cei de care te temeai o dată, un simplu cuvânt, iar destinul tău va fi descătușat…spune-l…

Întunericul îi luă fața în mâini, mângâindu-i buzele cu atingerea-i suavă, rece ca gheața.

 Spune-l…

Tânăra făcu o ultimă sforțare, strângând disperată de abdomenul răscolit de sânge, iar gâtlejul ei scoase un sunet slab. Mai mult decât suficient pentru ceea ce o pândea din întuneric…sau ceea ce era însuși întunericul.

Oh, scumpa mea Leora … Îl auzi tânăra, înainte să-și simtă corpul năpădit de toate umbrele ce o înconjurau, fiecare por al pielii ei absorbindu-le ca un burete. La început, fusese cuprinsă de un sentiment oribil, de goliciune și pustietate, dar apoi se simți completată, ușurată. Și îi era sete…sete de umbre, sete de viață! Sete de sânge și nu avea să se mulțumească cu gustul metalic rămas în gură ca o amintire amară…

Când umbrele se risipiseră, se regăsi din nou chircită la pământ pe alee, durerile atroce în care se aflase consumate de umbre. Pașii Basirei se auzeau șovăitori pe măsură ce se apropia de ea, ținând pumnalul în mână. Leora  rămase culcată, complet tăcută.

-Ar fi trebuit să fac asta acum mult timp…se răsti Basira, prinzând-o de beregată și trăgând-o spre ea.

Lama tăioasă a pumnalului de abia apucă să-i atingă pielea atunci când Leora  o înșfăcă pe Basira de încheietură, strângând atât de tare încât auzi cum îi pocniseră oasele, degetele scăpând pumnalul cu un spasm teribil. Vânătoreasa urlă, ochii plini de teamă, de incertitudine. Cei doi bărbați se îndepărtară câțiva pași, o precauție inoculată de frică. Leora  o eliberă pe Basira, șovăind. Ar fi putut să fugă. Niciunul din ei n-ar fi avut curajul s-o urmărească.

Putem face mai mult… răsună vocea din întuneric, din mintea ei, de pretutindeni și de nicăieri. Toate umbrele din alee începură să se contorsioneze, dezlipindu-se de pe pereți, de pe pământ, târându-se spre cei trei vânători care se adunaseră într-un colț, speriați. Leora  scutură din cap. Nu putea să facă asta. Umbrele ajunseseră la gâturile vânătorilor, pregătindu-se să le acopere fețele.

-Oprește-te! strigă tânăra, fața brusc încălzită de lacrimile proaspete ce i se prelingeau pe obraji. Umbrele nu se opriră. Vânătorii începeau să se înece, acoperiți în întregime de obscuritate.

-Nu…te rog…nu vreau să devin o criminală!

              Atunci nu vrei să fii liberă…

-Ba da…ba da, la naiba! Dar nu așa…

Oh, naiva, inocenta mea Leora …nu a existat vreodată o altă cale a spus el, devorând trupurile neînsuflețite a celora ce au fost o dată vânători.  Leora  se prăbuși, scâncind ca un copil. Nu se opri din suspinat nici când simți primele raze ale dimineții încălzindu-i pielea.

    Atunci când găsi, într-un final, tăria să se ridice în picioare, soarele strălucea orbitor în capătul aleii. În spatele Leorei , acolo unde ar fi trebuit să fie umbra plăpândă a unei siluete pipernicite, era o obscuritate diformă, monstruoasă.

Scumpă, dulce Leora …ești a mea șopti suav, amăgitor ca mângâierea unui tăiș mai ascuțit ca moartea, iar umbra se mări, proiectându-se de-a lungul asfaltului, de-a lungul aleii, de-a lungul întregii ei vieți. Avea dreptate. Era a lui.

Tabloul ales este Maria Maddalena in Meditazione de Jusepe de Ribera

O încâlceală marca Alex Țunea