Ca majoritatea oamenilor de rând, Maeve nu știa foarte multe despre anatomia unei păsări, în afară de evidenta alcătuire a acesteia din picioare, trunchi, cap și aripi. Era, totuși, destul de sigură că gâtul unei păsări nu se putea îndoi în modul în care se îndoise gâtul păsării la care se holba în acel moment.
Nu era cea mai drăgălașă chestie posibilă. Și totuși, nu-și putea smulge privirea. Era un corb. Un corb mort. Ciudat cum asta îi furase restul atributelor posibile, înfigându-se cu încăpățânare imediat după numele său. Poate că înainte de evenimentul nefericit, ar fi zis chiar că era un corb frumos sau un corb maiestuos, chiar un corb inteligent. Sunt niște ființe foarte inteligente cele din tagma lui. Dar oricum nu mai conta. Acum era doar un corb mort.
Își găsise sfârșitul prins în grilajul unui subsol, din acelea cu ferestre joase, la nivelul trotuarului, din cauze necunoscute fetei. Trupul împănat, de un tuciuriu cu reflexii azurii, îi era răsfirat printre barele ruginite de metal. Gâtul lunguieț i se încolăcise într-o poziție nefirească în jurul uneia dintre bare, picioarele cu gheare lungi și negre atârnându-i fără vlagă. Doar ciocul ca de obsidian, rămas întredeschis, rămăsese o amintire mută a însuflețirii de odinioară, veșnic încremenit într-un croncănit surd.
Fata își scoase telefonul din buzunar și îi făcu o poză. Gestul se simțea ciudat, ca o profanare. Mai făcu o poză, din alt unghi. Un bărbat trecu pe acolo și o privi mustrător, preferând să o dea pe gazon ca să nu împartă cu ea trotuarul. Maeve își băgă înapoi telefonul în buzunar, deși ar mai fi făcut o poză și cu blitz.
Tot drumul spre casă se gândi la creatura contorsionată de spasmele inerte ale neființei. Oare fusese o pasăre fericită? Oare întâlnea des prin parcuri bătrânei care o hrăneau cu semințe din pungi de hârtie? Zbura peste tot prin oraș și poposea pe pervazurile vilelor luxuriante, plonja prin geamurile larg deschise ca să fure bijuteriile lucioase ale femeilor care se dădeau cu creme scumpe în fiecare seară în fața oglinzii? Se căcase vreodată în capul persoanelor care o ocărau și o strigau cioară ? Stătuse vreodată cu păsările din cartier cocoțată pe cablurile de curent?
Nu avea să afle niciodată. Corbul mort nu destăinuia niciun secret nimănui, iar ea nu era excepția de la regulă. Maeve se opri brusc. Ajunsese în fața blocului mai repede decât se aștepta. Nu o mira, de obicei când se gândea foarte intens la ceva, tindea să grăbească pasul, de parcă fiecare mecanism din interiorul ei funcționa mai eficient.
Luă o cutie de pantofi pe care o găsi aruncată în pubelele din fața blocului și făcu (pauză) cale întoarsă până la prietenul său amorțit de adineauri. Fusese lipsită de scrupule înainte, să-l lase acolo, răstignit între barele de metal, să fie privit cu ură de atâția trecători, care nu-l considerau decât o pată în peisajul lor urban idilic. Dacă ar fi dat ortul popii într-un grilaj de pe marginea drumului, nu i-ar fi plăcut să fie lăsată acolo.
Îi descâlci trupul imobil și surprinzător de greu cum putu mai bine, cutremurându-se când simți cât de țeapăn și rece era la atingere, îl introduse cu grijă în cutia de pantofi și îl îngropă în cele din urmă în grădina din spatele blocului. Însemnă cu ajutorul unor pietricele locul de veci al corbului și rămase acolo preț de nenumărate secunde, holbându-se în gol.
Când ajunse acasă, era deja aproape de apusul soarelui, iar apartamentul său era scăldat într-o lumină roșiatică. Aerul din încăpere era rânced și pătruns de mirosul pregnant al crinilor pe care îi uitase într-o vază pe măsuța de cafea, atmosfera încinsă de zăpușeala moleșitoare a verii. Ar fi trebuit poate să deschidă geamul, să-și clătească nările cu aer curat, dar nu o făcu. În schimb, se întinse pe podea, lăsând răcoarea vagă a podelelor de lemn să-i cuprindă trupul până în interiorul oaselor.
Maeve nu avea gânduri sinucigașe. Îi plăcea să trăiască, să se trezească în fiecare dimineață și să-i acorde corpului ei acele câteva minute în care să-și redobândească funcțiile motorii, amorțite de somnul greu în care se cufunda în fiecare noapte, să clipească leneșă, lăsându-și retinele să se obișnuiască treptat cu razele săgetătoare de lumină care pătrundeau printre jaluzele. Îi plăcea să-și bea cafeaua pe stomacul gol, iar apoi să citească plictisită etichetele de pe șampon în timp ce stătea pe budă. Îi plăcea să se așeze turcește în fața dulapului larg deschis și să aleagă hainele care ar fi arătat frumos pe ea fără să le calce, să-și facă machiajul în oglinda micuță de pe noptieră și să se avânte în cele din urmă în jungla urbană.
Îi plăcea să vadă fețele oamenilor pe stradă, să îi studieze fără nicio rușine și să le zâmbească senină atunci când o surprindeau holbându-se, fără să-i pese dacă se simțeau vexați de privirile ei iscoditoare. Iubea viața și tot ceea ce respira, inspira și sufla viață în jurul ei.
Îi plăceau toate acele lucruri, însă avea în continuare o dorință contradictorie, care nu se lăsa alungată de toate acele mici plăceri. Uneori, Maeve își dorea să nu existe. Nu dorea să moară, o îngrozea sentimentul unui corp rigid și imobil, a unui chip livid, inexpresiv. Ci pur și simplu, se întreba cum era să nu existe, măcar pentru o clipă? Să fie nimic. Să nu aibă nici măcar rolul nesemnificativ pe care existența sa în univers îl presupunea.
Desigur, îi era practic imposibil să înceteze pur și simplu din a exista, ar fi presupus ceva mai riguros, mai puternic decât banalul act al morții ca numele său să fie șters din Cartea Vieții, îndepărtat ca o scamă de pe materialul fără cusur al universului. S-ar fi mulțumit și cu o sub-existență, o existență primitivă și lipsită de un scop bine-conturat, guvernată de foame și instinctul de autoconservare. Să fi fost de exemplu o amibă, să plutească fără nicio dorință specifică în propriile sucuri sau un mușchi pe scoarța unui copac, chiar și un hamster cu ochi goi și inexpresivi ca doi nasturi, să se cace în rumeguș și să-și găsească inevitabil sfârșitul în mâinile mult prea iubitoare ale unui țânc de grădiniță. Dar nu putea avea nici măcar puținul pe care îl râvnea atât de tare.
Așa că rămăsese întinsă pe jos, încercând să facă abstracție de faptul că pieptul încă îi urca și cobora angrenat într-o respirație domoală, că nu-și putea opri gândurile din a-i invada mintea pe care ar fi preferat-o goală. Nu era ideal, dar nu era capabilă de mai mult. Sau mai degrabă de mai puțin. Ca de fiecare dată, fără să-și dea seama, ca un blestem, ca o binecuvântare, se lăsă furată de un somn greu, ca o plapumă de plumb.
A doua zi, de dimineață, soarele se revărsă cotropitor pe fereastră, iar Maeve exista din nou. Luă o gură lacomă de aer și își struni trupul înțepenit să se ridice. Își pregăti cafeluța, fără să numere lingurițele de zahăr fiindcă oricum era zahăr brun. Reciti din nou etichetele de pe șampoanele din baie, încercând să pronunțe numele ciudate ale ingredientelor chimice cu o intonație exagerată, de parcă voia să invoce o creatură străveche într-o limbă uitată. Se spăla pe dinți ca să scape de izul urât mirositor al cafelei când auzi niște bătăi repetate în ușă. Era în procesul de a se clăti când soneria începu să sune intermitent.
– Imediat! strigă ușor enervată. Consideră pentru o clipă să deschidă ușa cu gura plină de spume și să latre ca un câine turbat, dar nu ar fi fost un gest foarte frumos(sau normal). Scuipă repede pasta de dinți în chiuvetă și deschise ușa.
– Iar ți-ai băgat telefonul în cur? spuse pe un ton iritat bărbatul care o așteptase impacientat pe hol, intrând în apartament fără a aștepta vreo invitație.
– Te-am sunat ieri de un milion de ori! adăugă, fluturând ostentativ telefonul, arătându-i pe ecran toate apelurile din registru. Nu existam ieri ar fi vrut Maeve să răspundă.
– Am adormit devreme…eram obosită… se justifică ea. Tânărul nu părea mulțumit de răspunsul său și îi aduse asta la cunoștință printr-un pufnet iritat.
– Mai are rost să întreb dacă ți-ai făcut bagajul?
Maeve scutură ușor din cap. Uitase complet că ea și Colin trebuiau să plece într-o mini-escapadă într-un Parc Forestier la câțiva zeci de kilometri de oraș. Își aminti atunci de insistențele iubitului ei de a ieși un pic din orașul ăsta împuțit ca să o scoată la aer curat. El prezentase acea evadare ca o escapadă romantică în mijlocul naturii, dar Maeve intuia adevărul din spatele propunerii sale. Fiind totuși un reprezentant al speciei masculine, instinctul îl urnea să meargă într-un loc unde să poată să-și înece stomacul în bere de dimineață până seara, să se simtă musculos spărgând lemne pentru grătar și făcând glume porcoase cu ceilalți ”iubitori de natură”.
– Ești absolut incredibilă! exclamă exasperat. Unde ți-e valiza? Aveai tu una maro…cu ceva modele pe ea…
Se apucă să cotrobăiască prin apartament, deschizând haotic sertare, dulapuri, cutii. Conștientizând futilitatea de a încerca să-l liniștească, tânăra se sprijini de perete, cu brațele încrucișate. Colin târâi un scaun din bucătărie până în dormitor, bodogănind întruna și se urcă pe el ca să se uite deasupra dulapului. Poate pică și-și sparge capul vociferă Maeve ca pentru sine, întrebându-se involuntar dacă trupul lui inert ar fi fost la fel de maiestuos ca al corbului din ziua trecută. Probabil că nu. Se dezlipi fără tragere de inimă din colțișorul ei și trase valiza de sub pat, trântind-o pe saltea, fără să zică nimic.
– Bine că m-ai lăsat să mă cocoț aiurea pe aicea…bombăni Colin, împiedicându-se când se dădu jos de pe scaun. Tânăra se abținu să nu râdă. Luă din comodă câteva tricouri, pantaloni scurți, lenjerie cât pentru o săptămână întreagă și le azvârli pe toate în bagaj fără a le organiza într-o ordine anume.
– Vezi că noaptea o să fie răcoare! Ia-ți ceva mai gros!
– Uite acolo…pe raftul de sus, am hanorace și pantaloni! Pune-le aici! îi indică Maeve, lăsându-l pe Colin să se ocupe de restul bagajului în timp ce ea se duse în baie ca să-și ia periuța de dinți și peria de păr.
Se uită la chipul său în oglindă, la cearcănele care-i săpaseră șănțulețe întunecoase sub ochii de un verde crud. Părea că îmbătrânise cu câțiva ani de ieri și până atunci. Poate chiar avea nevoie de niște aer curat. Oftă resemnată și își definitivă bagajul, ajutată de Colin care îi ținea prelegeri despre cum ar trebui să fie mai punctuală și să răspundă naibii la telefon când o sună. Îi dădu dreptate, plantându-i sărutări calde până când acesta se dădu bătut și o luă strâns în brațe, șoptindu-i la ureche:
– Îmi pare rău că am țipat… spuse el cu o voce de cățel plouat, grețos de dulce.
Și că ai dat buzna în apartamentul meu. Și că mi-ai răscolit totul pe aici. Și că mi-ai zgâriat parchetul cu scaunul. Și că ai râs de chiloții mei cu buburuze atunci când făceam bagajul. Și că îți pare rău doar dacă eu îmi cer scuze prima, se gândi cu venin Maeve, imaginându-și cum ar fi fost să-l muște de gât până ar fi simțit jetul cu iz metalic al carotidei lui pe limbă.
– E-n regulă…hai să mergem! îi răspunse, zâmbindu-i încurajatoare.
Colin încuviință, luându-i bagajul în mână ca să-l coboare până jos, unde-și parcase mașina. Maeve rămase în urmă, căutându-și ochelarii de soare în sertarul comodei. Auzi un ciocănit scurt în geam, când întoarse capul să detectez sursa sunetului, nu văzu altceva decât cerul senin al acelei zile de vară. În schimb, putea jura că zărise în colțul ochiului, umbra trecătoare a unor aripi de obsidian. Își zise că i se păru, doar era obosită și se grăbi să încuie ușa de la apartament, aruncând o ultimă privire la crinii uitați în vaza de pe măsuța de cafea. Aveau să se ofilească până se întorcea ea.
***
– Ești sigur că ăsta e drumul bun?
În tonul fetei se citea în mod vădit îngrijorarea, potențată de o iritare pe care încerca să o țină sub control. Ceea ce ar fi trebuit să fie un drum de maxim o oră, se transformase într-o călătorie de 2 ore, care nu părea să se termine prea curând. Colin își încleștă maxilarul, drumul forestier reflectându-se lung și interminabil în lentilele ochelarilor lui polarizați.
– Da, răspunse acesta cu jumătate de gură, băgând schimbătorul în viteza a 5-a, de parcă s-ar fi orientat mai bine dacă mergea mai repede.
– Viteza, Colin! Nu ne grăbește nimeni! îl mustră tânăra, căpătând o poziție alertă în scaunul pasagerului.
Acesta mormăia ceva despre cum nu s-ar fi grăbit dacă ea ar fi fost gata la timp, când un corp blănos și fusiform țâșni brusc de pe marginea drumului. Animalul, o căprioară pestriță, rămase încremenit pe mijlocul benzii, sfredelind cu ochii mari, ca două farfurii, monstrul de metal ce gonea spre el.
Maeve urlă ca din gură de șarpe, Colin călcă până la fund pedala de frână, roțile scârțâind zgomotos. Tânăra rămase cu ochii ațintiți asupra căprioarei imobile, vederea obturată de lacrimile care i se adunaseră în colțurile ochilor.
Un bufnet oribil, o puzderie de stropi rubinii presărați printre crăpăturile care înfloriseră pe parbriz, o masă blănoasă și inertă tolănită pe capotă, o explozie de alb când airbag-urile se activaseră. Maeve urla în continuare, cu ochii larg închiși. Colin pierduse controlul mașinii care făcea zig-zaguri haotice pe șosea.
Ieși de pe carosabil și se izbi de un copac, impactul făcând ca centurile să le sape adânc în trupuri, ținându-i în loc. Apoi, tăcere. Maeve avea un țiuit pregnant în ureche, însă nu simțea nicio durere datorită adrenalinei care-i pompa în vene. Deschise ochii și se uită în stânga sa, capul lui Colin era afundat în airbag, iar brațul drept îi ședea într-o poziție nefirească, însă nu părea să sângereze în vreun fel. Nu-și putea da seama dacă respira sau nu. Voia să-l strige pe nume, însă era incapabilă să scoată vreun sunet. Își desfăcu centura cu mâini tremurânde, intenționând să-l scuture ca să-i dea orice semn de viață când auzi un ciocănit familiar în geam.
Încremeni preț de câteva clipe, neștiind dacă să se simtă neliniștită sau ușurată. Întoarse ușor capul, de parcă avea să dispară din nou, cum făcuse de dimineață, însă nu se întâmplă asta. O pasăre stătea cocoțată pe oglinda retrovizoare, privind-o cu ochi negri și sticloși, ca două mărgele. Un corb. Corbul. De ce știa că era corbul și nu orice alt corb din acea pădure? Pur și simplu.
Nu-i putuse vedea ochii atunci, iar acum că o făcea, i se păreau hipnotizanți. Ar fi vrut să iasă din mașină și să se cuibărească liniștită în abisul de obsidian al acestora, să se ascundă de tot și de toate, însă corbul zbură dintr-odată către șosea.
Urnindu-și corpul încremenit de șocul teribil ce tocmai îl suferise, Maeve ieși din mașină, șchiopătând până pe marginea drumului. Zări trupul lipsit de viață al căprioarei așezat în mijlocul unei bălți de sânge rubiniu, ca pe o pernă de catifea roșie. Deasupra lui, ca un semn de rău augur, ca un gardian atotputernic, ședea corbul. Își desfăcu aripile ca două umbre și scoase un urlet prelung, gutural și aspru. O chema. Maeve șchiopătă ascultătoare până la el.
Îngenunche în fața căprioarei, închizându-i cu palma ochii înlăcrimați și rosti o scurtă rugăciune, deși nu prea credea în nimic în acel moment. Corbul o ciupi ușor de mână ca să-i atragă atenția. Apoi, începu să ciugulească din măruntaiele expuse ale bietei creaturi. Maeve îl privi scârbită, își acoperi gura cu mâinile, fiind cuprinsă de o stare de greață și privi în altă parte.
Corbul zbură către ea, ciupind-o de obraji, de mâini, trăgând-o de păr, împingându-i creștetul în jos cu ghearele sale ascuțite ca niște ace de gămălie. Refuzase să priceapă ințial, dar începea să înțeleagă. Căprioara era un dar pentru ea din partea lui. Trebuia doar să-l revendice.
Înghițindu-și fierea care-i năvălise în gură, Maeve își băgă adânc mâinile în burta despicată a căprioarei și trase cu putere măruntaiele afară. Mângâie cu o tandrețe sumbră blana animalului, mânjind-o cu sângele proaspăt. Era mărimea perfectă, dar nu avea cum să încapă printre splină, ficat, stomac, inimă, oase. Așa că își făcu loc.
***
Atunci când Colin își recăpătă cunoștința, primul său instinct fu să-și întindă mâna către scaunul copilotului, însă fu săgetat de o durere ascuțită. Pesemne că era rupt, judecând după modul ciudat în care se contorsionase. Își întoarse precaut gâtul țeapăn către locul unde trebuia să fie Maeve și unde, contrar așteptărilor, nu era decât un scaun gol, cu portiera larg deschisă.
Poate că ieșise să caute ajutoare? Pizda mă-sii de căprioară se gândi el, reușind cu mare greutate să iasă din mașină și să ajungă cumva la marginea drumului, mai mult șchiopătând decât mergând.
Încremeni când zări pe mijlocul șoselei o căprioară în carne și oase, tropăind cumva stângace în cercuri, jucându-se parcă leapșa cu ceea ce părea a fi un corb. În jurul lor, erau împrăștiate grămezi micuțe de măruntaie încă sângerânde.
Nu pe asta am lovit-o? se întrebă încurcat Colin, gândindu-se că probabil se lovise la cap destul de tare în timpul accidentului. Poate că animalul scăpase nevătămat,dar asta nu explica măruntaiele înșirate pe jos.
Corbul începu să croncănească gălăgios atunci când observă spectatorul nedorit. Căprioara își întoarse alertă capul în direcția lui, iar privirile li se întâlniră pentru o clipă. Colin înghiți în sec. Cu siguranță se lovise la cap.
– Maeve? întrebă, cu toate că știa că e imposibil.
Atunci se întâmplă un lucru și mai imposibil, un lucru care nu putea fi văzut decât de un om rănit și debusolat precum Colin. Căprioara zâmbi, iar apoi o zbughi înapoi în pădure, lăsând în spatele ei un tânăr buimac care încă o aștepta pe prietena sa.
Avea să realizeze mai târziu, într-un pat confortabil de spital, că Maeve nu mai exista. Și poate că nu o făcuse niciodată.