Mâzgălituri

Mâzgălituri. Fețe zâmbitoare, inimioare, steluțe, pisici care arată degetul mijlociu.

– Mă asculți măcar?  a întrebat debordând de iritare colega de bancă, mișcându-și mâna în aer în speranța de a-i atrage atenția fetei care scrijelea ceva cu creionul în caietul de matematică.

S-a aplecat mai aproape de ea, auzind zumzetul muzicii care-i răsuna în urechi prin căștile ascunse de perdeaua de păr castaniu. A smuls una din ele cu un gest brusc, exclamând cu o satisfacție răutăcioasă:

– Acum n-ai de ales decât să mă asculți!

– Iartă-mă, desenam ceva…a îngăimat distrasă tânăra, scoțându-și și cealaltă cască din urechi. 

A închis caietul, odihnindu-și protector mâinile pe copertă. Colega de bancă a studiat-o cu o expresie acră, ochind creionul pe care-l ținea încă în mână.

– Te ascult! a spus precaută fata, băgând creionul înapoi în penar.

– În sfârșit! E ciudat, știi? Parcă toată lumea încetează să mai existe când te apuci să colorezi pe-acolo.

Iar Katie s-a mulțumit să dea din cap și să zâmbească, oarecum jenată. A fost mai ușor decât să încerce să-i explice ce era de fapt. Așa că a lăsat-o pe colega sa, ca de fiecare dată, să-i povestească lucrul de care a fost atât de entuziasmată în acea zi. Măcar așa nu a trebuit să vorbească despre poveștile pe care le avea ea de spus, dacă ar fi îndrăznit vreodată.

Mâzgălituri. Colți netezi și gheare strălucitoare. Oameni înalți cu picioare lungi, foarte lungi și paltoane negre cu buzunare care nu se umplu niciodată.

A avut un nou coșmar noaptea trecută, iar orele pe care le-a petrecut trează, înnegrind hârtie după hârtie, i-au lăsat urme adânci și maronii sub ochi. A fost Dumnealui din nou, desigur. A vizitat-o din ce în ce mai des în ultima vreme, de fiecare dată o nouă deghizare, o formă și mai complicată de replicat.

Ieri a fost o zi specială, dintr-un motiv sau altul. A venit să o chinuiască în persoană, deși nu ar putea fi descris ca fiind o persoană, ar fi un termen mult prea indulgent pentru ceea ce era el. Era mai degrabă un Dumnealui. Când a reușit, într-un final, să-l captureze pe hârtie, Dumnealui i-a zâmbit batjocoritor, cu rânjetul pe care chiar ea i l-a creat, ștergând și desenând, ștergând și desenând până când palmele i s-au înnegrit de la cărbune.  

A aprobat absentă pe măsură ce povestea colegei de bancă a devenit mai elaborată, încercând să-și scoată noaptea trecută din minte, altfel ar fi trebuit să-l deseneze din nou. Ar fi urât să-i revadă zâmbetul strâmb.

Colega a râs zgomotos, trăgându-și fornăitor respirația între fiecare izbucnire. Katie a râs și ea. Suna gol și fără substanță.

Mâzgălituri. Un loc de exil pentru gândurile care se doresc a fi alungate.

Când a ajuns acasă, Katie a urcat direct în camera sa, trântindu-se epuizată pe pat. S-a afundat în așternuturile cu miros familiar de lavandă, una din căști alunecându-i din ureche. A auzit un ecou slab de la parter. Vocea mamei ei care o striga să coboare.

Cu un mârâit dezaprobator, Katie s-a lăsat să alunece pe covor, târându-se ca un vierme pe jos până când a dobândit voința să se ridice cum se cuvine în picioare. A tropăit pe scări, sărind peste cea care avea un cui ieșit în afară și s-a dus în bucătărie, unde mama sa o aștepta solemnă la masă, mâinile împreunate ca un președinte care urma să decreteze ceva important.

Sprinteneala din pașii săi s-a domolit, devenind șovăitori și nesiguri pe măsură ce se apropia de masă. La îndemnul tăcut al mamei sale, a tras un scaun și s-a așezat, tensiunea plutind în aer ca un gaz asfixiant.

– Mă îngrijorezi, Katie, a început mama sa, iar ochii fetei s-au mărit într-o expresie de teamă precaută. Intuia despre ce era vorba, dar spera să se înșele.

Femeia și-a băgat mâinile pe sub masă și a scos mapa pe care a ținut-o până atunci în poală. Într-un minut care a părut să se întindă la infinit, a înșirat desenele, unul câte unul, aliniate ca niște soldăței siniștrii de hârtie, variații sumbre ale aceluiași subiect. Dumnealui, așa cum i s-a arătat în fiecare noapte de când s-au mutat acolo.

Katie a uitat să mai respire, străduindu-se să-și înghită nodul care i s-a pus în gât ca să poată să murmure, tonul nesigur și panicat:

– Dă-mi-le înapoi! Nu sunt ale tale!

A apucat unul dintre desene, trăgându-l către ea, însă mama o opri.  A scuturat încet din cap, fără a întrerupe nicio clipă contactul vizual. Katie și-a retras mâna. Pumnii i s-au strâns, unghiile săpându-i semiluni sângerii în palmele pătate de cărbune. Se simțea fragilă și mincinoasă, strivită de greutatea îndoielii care se citea în ochii mamei sale.

– Aș prefera să explici chiar acum.

Maxilarul i s-a încleștat, împiedicând-o să scoată vreun cuvânt. Un gust metalic i-a inundat gura. Pesemne că s-a mușcat de limbă fără să vrea. Mama sa a continuat să insiste, luând unul dintre desene ca să-l fluture ostentativ în aer.

– Cine – a scuipat cu iritare, ezitând câteva clipe ca să se corecteze – …ce Dumnezeule e asta?

Niciun răspuns. A trântit desenul pe masă, împingându-l către Katie. Bătu agresiv cu degetul în el, forțându-și fiica să-și privească creația. Dumnealui, cu paltonul său lung pe sub care se strecurau tentacule scăldate într-o mâzgă neagră, se holba înapoi la ea cu orbite goale și întunecate.

– Ce-i cu porcăria asta?! E dintr-unul din serialele alea tâmpite la care te uiți?! E nevoie să tai internetul ca să nu te mai uiți la grozăvii? De asta nu mai dormi noaptea?

– Eu…te rog, dă-mi-le înapoi!

Katie s-a întins după ele, dar mama sa a împiedicat-o cu o pocnitură usturătoare peste încheieturi. Le-a luat pe toate de pe masă, într-un acces de furie, fluturându-le din nou în aer.  Adolescenta și-a ținut respirația, de parcă foile de hârtie erau făcute din sticlă și se temea să nu cumva să se spargă.

– Bine, s-a răstit mama. Dacă nu vrei să-mi dai un răspuns, măcar pune-ți o întrebare: Ce fel de mamă aș fi dacă te-aș lăsa să păstrezi sau, Doamne ferește, să mai desenezi tâmpeniile astea?

S-a scormonit prin buzunarul blugilor, scoțând la iveală o brichetă pe care a aprins-o cu un pocnet surd. Flacăra cu tente albăstrii a început să danseze amenințătoare la câțiva centimetri de teancul de desene, colțurile unora din ele deja începând să se înnegrească și să emane un miros înțepător.

– Mamă, te implor, nu face asta, a strigat Katie printre scâncete și sughițuri, dar mama ei a fost de neînduplecat.

Câteva clipe au fost de ajuns ca flăcările să înghită desenele în întregime, fumul ridicându-se în aer ca un șarpe diform, răspândind în încăpere o aromă putredă. La final, tot ce-a mai rămas din Dumnealui a fost o grămadă împrăștiată de fâșii cenușii care se sfărâmau la cea mai mică atingere. Lui Katie nu i-a venit să creadă ce tocmai s-a întâmplat.

– Mai bine du-te în camera ta cât timp curăț eu mizeria asta, a încdemnat-o mama ei, o ofertă ce se dorea a fi prietenoasă, dar singurele sentimente pe care Katie le procesa în acel moment erau ura și frustrarea.

A urcat înapoi la ea în cameră, dându-și muzica atât de tare încât a avut impresia că o să-i explodeze timpanele. Dar nu i-a păsat. Nu mai conta nimic. Mama ei s-a asigurat de asta. După o vreme, roasă de remușcări, a venit sus și s-a așezat pe pat,  scoțându-i căștile din urechi ca să o poată auzi.

– Știu că ești supărată, dar este pentru binele tău, i-a spus cu o voce îmblânzită, mângâindu-i protector creștetul.

Dacă ar fi avut mai multă intuiție, ar fi observat că nu supărarea era ceea ce o făcea pe Katie să plângă incontrolabil ascunsă printre plușurile de pe pat, lacrimile acoperindu-i ochii cu o ceață lăptoasă, gustul lor sărat scurgându-i-se pe buzele suficient de strânse cât să împiedice un urlet să evadeze. A luat-o în brațe și a strâns-o cu putere la piept, șoptindu-i cuvinte de alinare, dar nici măcar atunci nu a realizat că nu de supărare tremura ca o vargă în mâinile sale. Ci de frică.

În coșul de gunoi din bucătărie, Dumnealui zăcea trist, risipit în particule de cenușă.   

Mâzgălituri. Închisori pentru ceea ce am prefera să rămână pentru totdeauna iscălit pe hârtie.   

Când a crezut că a adormit, mama sa a plecat din dormitor, lăsându-și fiica să doarmă printre suspine ocazionale și scâncete. Nu a observat umbra în formă de gheară care s-a târât pe perete, până la ușă, răsucind cheia în broască cu niște degete lungi și ascuțite, ca niște ace.

Apoi, a tras ușor de pătura cu care Katie s-a acoperit. I-a mângâiat obrazul palid, lăsând o urmă rubinie acolo unde degetele ascuțite i-au mușcat din carne, făcând-o să se trezească. Pleoapele i s-au deschis instant, săltând în capul oaselor de parcă era una din păpușile de porțelan care clipesc când se ridică.

Dumnealui era acolo. Sta în capul patului, paltonul lung și negru ascunzându-i trupul diform. Singurul lucru care se distingea perfect, potențat de întuneric, era rânjetul larg și strâmb cu dinți galbeni și ciobiți.

Katie a deschis gura larg, urletul rămânându-i blocat în gât. Cu un efort colosal, le-a ordonat membrelor atrofiate de frică să apuce blocul de desen și creionul de pe noptieră, încercând să schițeze măcar ceea ce vedea în fața ei. Avea să dispară, să o lase în pace dacă ar fi reușit să-l încarcereze pe hârtie.

Mâinile îi tremurau incontrolabil, iar liniile pe care le trasa erau întrerupte și lipsite de precizie. Dumnealui o privea cu o răbdare specifică prădătorilor care-și studiază prada în ultimele clipe de viață, având certitudinea că nu mai avea cum să-i scape.

De fiecare dată când Katie reușea să-l schițeze suficient de bine, Dumnealui se contorsiona, iar paltonul i se umplea de gâlme diforme până când arăta complet diferit: înlocuind ghearele cu tentacule, cu aripi sârmoase, cu cozi în formă de furci. Singurul lucru care a rămas neschimbat a fost zâmbetul. Galben și strâmb și incredibil de hidos.

Dându-și seama de futilitatea încercărilor sale, Katie s-a ridicat din pat și a zbughit-o către ușă, răsucind cu disperare cheia în broască. A sprintat pe hol în speranța ca va ajunge în timp util la parter, unde ar fi putut să sune la poliție de la telefonul fix.

Cobora scările când a simțit cum o mână rece și diformă o prinde de picior, trăgându-l înapoi atunci când ea l-a ridicat. A scâncit plină de agonie când talpa i s-a înfipt în cuiul ieșit în afară, trimițându-i un val de durere în tot corpul. S-a dezechilibrat, iar trupul fragil i s-a rostogolit într-o avalanșă de membre, trosnete de oase rupte și sânge până la capătul scărilor.

Un urlet i-a rămas împietrit pe buzele întredeschise într-un țipăt mut, ochii albaștri lărgiți într-o expresie de teroare. Corpul, contorsionat în unghiuri imposibile, i-a zvâcnit pentru o ultimă oară înainte să rămână inert. 

Dumnealui a privit-o cu o oarecare dezamăgire, zâmbetul încă întipărit pe chipul lipsit de trăsături. Silențios, s-a strecurat înapoi în dormitor, paltonul lung măturându-i treptele pe măsură ce plutea deasupra lor. Cheia a făcut un clinchet scurt când a răsucit-o în broască. Casa a rămas învăluită în umbre, scufundată în tăcerea nopții.

***

Un cuplu proaspăt-căsătorit nu și-ar fi permis o casă atât de mare și de frumoasă în mod normal, dar Mary și John Jenkins au muncit din greu și erau mândri că în sfârșit aveau un loc pe care să-l numească acasă. Ar fi fost nebuni să nu profite de oferta care le-a fost prezentată de agentul imobiliar care se străduia de ceva vreme să găsească ceva în bugetul lor. Le plăcea să se amuze cu un umor negru fără seamăn, spunând că ar trebui să-i mulțumească adolescentei care s-a aruncat de pe scări, doar ei îi datorau prețul incredibil la care au cumpărat casa.

Mary a scormonit toată dimineața în fostul dormitor al fetei care a trăit acolo, sortând ce putea să păstreze și ce nu. Un bloc de desen i-a atras însă atenția. Era…deranjant. O groază de linii strâmbe și grăbite alcătuind o siluetă cel puțin bizară, cu un rânjet de zile mari. Oricât ar fi vrut, nu ar fi putut să-și desprindă privirea.

– Ce-ai acolo, scumpo? a întrebat John, luând-o în brațe de la spate.

Mary s-a dezmeticit brusc, ruptă din transă și a închis cu un gest grăbit coperta blocului de desen. S-a forțat să zâmbească în timp ce se îndrepta către sacul de gunoi.

– Nimic, a spus ea, o vagă neliniște deslușindu-i-se în voce.

– Doar niște mâzgălituri.  

Undeva într-un colț, Dumnealui îi studia cu zâmbetul caracteristic lățit pe față. Galben și strâmb și incredibil de hidos.

Sursă tablou: Pinterest

O încâlceală marca Alexandra Țunea