Am o prietenă, singura mea prietenă de altfel. Lumea spune că e lipsită de scrupule. Nemiloasă chiar. Neîndurătoare…poate că de asta suntem mereu doar noi două…O judecă, pângărindu-și existența scurtă și adeseori neînsemnată cu prezumții stupide și neîntemeiate în legătură cu ea.
Ba chiar sunt ferm convinsă că a ajuns să se plictisească de toate ideile preconcepute emise despre ea: că ar avea o coasă al cărei tăiș e ascuțit cu oasele morților, că i se citește în ochi teroarea spiritelor secerate, sau că ar purta o robă scăldată în sângele a miliarde de suflete. Nu e adevărat. În realitate, nu are decât un ceas rotund de buzunar și un palton negru, ponosit.
Majoritatea oamenilor sunt șocați atunci când se întâlnesc cu ea pentru prima – și ultima – oară. Nu prea mulți o îndrăgesc, cu excepția bătrânilor și a sufletelor împovărate cu realizarea că viața, în sine, nu e decât o corvoadă, însă ei nu sunt tocmai o companie plăcută sau o sursă credibilă pentru nimeni altcineva…
Suferă din cauza asta, dar…vedeți voi…cu toate că nu-i este simpatică această imagine de entitate crudă și insensibilă, nu-și permite să lase pe nimeni să spună adevărul. Nu-i este îngăduit să o facă nici măcar ei. Ar fi împotriva legilor naturii.
Câteodată, când e singură (adică mai mereu) se uită în oglindă, privindu-și reflexia tremurătoare, acel chip palid și livid mereu umbrit de viețile apuse…și spune adevărul. Îi spune celei ce o privește din spatele sticlei că este blândă…și duioasă, că nimeni altcineva nu alină cu atâta pricepere un suflet suferind, iar ea zâmbește…zâmbetul slab al celor ce știu că sunt neputincioși.
Poate că acum v-ați gândi că nu contează ceea ce spun ceilalți, cât timp tu știi ceea ce se ascunde în sufletul tău. Ba mai mult ați crede că atunci când ai avut și vei avea o eternitate la dispoziție te vei obișnui cu asta la un moment dat. Ei bine, v-ați înșela. Amarnic.
Cum pot ști asta? E simplu…slujba mea nu-mi permite să-mi fac atât de mulți prieteni pe cât aș dori, astfel că rămân doar eu cu mine însămi. Singura mea prietenă sunt eu.
Acum…nu vă speriați, sigur vă așteptați la asta oricum…Eu sunt Moartea. În carne și oase și alte forme, sincer, depinde de stare.
Nu am un nume propriu-zis, Moartea e…mai mult o poreclă. De la o vreme, am început să-mi spun Mo, așa că o să vă rog s-o faceți și voi. Știu, nu e cel mai grozav nume posibil, dar e special fiindcă nu eu sunt cea care l-a născocit, iar asta mă face să-l prețuiesc. E ca un dar.
Îmi place să cred că și eu sunt darnică. Câteodată, însă, mă îndoiesc. Știți…oricât de mult le-ar plăcea să dăruiască, oamenii se pricep mult mai bine la a cerși, la a cere ceea ce nu le poți oferi. Ceea ce eu nu le pot oferi.
Sunt darnică…dar ei se aruncă în genunchi, cu mâinile tremurând febrile, disperata rugăciune umilitoare a celui ce speră pentru prima oară că există ceva mai presus de el, ceva care să-l poată salva. Ceva ce este opusul meu…
Cred că sunt darnică…dar ei mă privesc cu orbitele dezgolite de speranță, obscurități ce lucesc sinistre înecate în lacrimi și urlă, urlă cu voci sparte ca un milion de cioburi, scuipă cuvintele ca pumnalele, iar otrava lor mă înveninează…
Urlă, de parcă timpul nu este stăpânul lor, al tuturor. Urlă, de parcă ar crede că fac anii să se scurgă ca un susur cuminte și anemic din buricele degetelor. Urlă, de parcă eternitatea le-ar fi dreptul din născare. Eu rămân tăcută, îi las să-și petreacă ultimele clipe din viața fiind mizerabili dacă asta-și doresc. Nu se pot abate de la destinul lor, iar eu nu intervin.
Dacă vreți să o numiți răzbunare, nu o faceți. Nu aveți nici un drept. Nu știți nimic.
…Sper că sunt darnică…dar de fiecare dată devine din ce în ce mai greu să mă apropii măcar de speranță.
(face o pauză mai lungă)
Ah, speranță. Tot datorită oamenilor am ajuns s-o stăpânesc. Cred că ăsta a fost darul lor pentru mine ca să nu înnebunesc…
Amuzant! M-au învățat atât de multe…. Dar atunci când eu încerc să-i învăț câte ceva, într-un fel sau altul, ajung să rezume totul la frică și înverșunare față de mine, deși, unii, ce-i drept, sunt mai degrabă indiferenți.
Totuși, cel mai mare adevăr pe care mi l-au încredințat, fără ca nici măcar să-și dea seama (e unul mult prea rușinos ca să-l admită vreodată fățiș) este acela că oamenii sunt cruzi. Iar oricât de mult ar încerca să nege asta, eu voi fi mereu cea care dovedește contrariul.
De fapt, puteți spune orice vreți despre mine, pentru că…la finalul zilei cele din urmă, indiferent ce fel de haine vă acoperă trupurile stafidite, indiferent câte glasuri vă deplâng plecarea sau cât de fioroasă sau oribilă m-ar percepe…tot ce vă rămâne sunt doar eu, cu paltonul ponosit și ceasul de buzunar, nimic altceva.
Ce se întâmplă după mine, vă întrebați?
Ei bine, există un singur mod de a afla…nu-i așa?
Tabloul ales este intitulat Smoker și a fost realizat de Christopher Thompson British (1969)
O încâlceală marca Alexandra Țunea
Leave a Reply