Pisici. Lăbuțe ca niște pernițe, năsucuri catifelate, cozi stufoase care te gâdilă, urechiușe cu cel mai subtil și adorabil smoc de păr în vârfuri, mustăți subțiri și înfoiate/etalate ca un evantai. O scurtă listă de atribute care se derulează în mintea mea, a ta, și, în general, a oamenilor obișnuiți (iubitori sau nu de feline), atunci când aud cuvântul pisică.
Ei bine, lucrurile stăteau diferit pentru un anumit individ pe nume Erwin Schrӧdinger. Nu putem să afirmăm cu certitudine că nu le găsea adorabile măcar în cantități moderate, însă putem să intuim că primul lui impuls, atunci când vedea o pisică nu era să o ademenească cu un pspspsps șuierat printre dinți și să încerce să o mângâie, indiferent dacă suspecta că are purici sau nu.
Așa că, ce a avut atât de special pisica lui Schrӧdinger? E ridicol de simplu. A fost suficient de fraieră, încât să se lase ademenită într-o cutie.
În cutia respectivă, așa cum spune acesta în 1935 într-o revistă de specialitate, se afla deja un detector Geiger-Müller care conținea o cantitate infimă de material radioactiv. Cantitatea era atât de puțin semnificativă, încât în decurs de o oră, detectorul putea să se activeze sau putea să nu. Dacă se activa, declanșa un ciocan care zdrobea o sticluță cu cianură, omorând pisica, iar dacă nu, probabil pisica murea doar de plictiseală.
Cutia și conținuturile ei (mai mult sau mai puțin macabre) sunt, în fond, un sistem cuantic ce există ca un amestec de stări. Aici intervine paradoxul, gimnastica mentală impusă de acest exercițiu de gândire. Fără a depinde de legile pesimismului sau optimismului, pisica din interiorul cutiei, în absența unei observații concrete asupra stării sale, transcende specia felină și devine un fel de struțo-cămilă. Este concomitent și vie și moartă.
Singurul mod prin care putem produce colapsul acestor stări echiprobabile într-una singură, este prin a deschide cutia și a realiza o constatare, o observație a stării pisicii.
Acum, dacă ar fi să adaptăm acest exercițiu de gândire situației actuale, nu am mai avea nevoie de cutii sau pisici sau sticle de cianură, ci doar de mai mulți omuleți deținători de conturi de social media.
Sunt sigură că măcar o dată v-ați găsit antrenați într-o activitate fără să fiți 100% prezenți în momentul respectiv. Era ceva în spatele minții voastre, ca un păduche neuronal, care vă mânca țesutul cerebral și vă făcea să vreți să vă scoateți telefonul și să faceți un video. Sau măcar o poză.
Știu că am menționat mai înainte că nu mai avem cutii, dar în secunda în care ați imortalizat orice făceați în momentul acela, în secunda în care galeria telefonului vostru a fost îmbogățită cu încă o amintire virtuală, ați deschis cutia Pandorei.
Brusc, avem de a face cu un alt sistem cuantic. Permiteți-mi să explic.
Un omuleț își pozează viața, așa cum e ea într-un anumit punct. Pozele se află în galeria telefonului. Însă acela este un mediu ermetic, ascuns de ochii privitorilor, izolat deci de orice fel de observații sau constatări. Omulețul se află în impas. Se simte validat și nevalidat în același timp. Fericit și nu-atât-de-fericit. Superpoziția cuantică acaparează sentimentele omulețului.
Este nevoie de un observator care să scoată omulețul din starea de superpoziție cuantică și să stabilească o singură stare definitorie. Păduchele neuronal continuă să mișune în creierul omulețului, croindu-și drum prin șanțurile cerebrale. Un alt gând se formează, sclipind triumfător în lumina albastră a ecranului de la telefon. Omulețul postează un story.
Nu mai avem ciocane și sticle de cianură, dar avem un buton micuț în formă de inimă. Omulețul inspectează impacientat lista cu persoanele care i-au vizualizat story-ul, iar la fiecare persoană în dreptul căreia apare o inimă, superpoziția cuantică pălește și omulețul nostru se simte validat. Se simte fericit.
Și cine îl poate învinovăți? Fiecare din noi este, într-un punct al vieții noastre, precum omulețul de mai sus. Cafeluța nu alunecă pe gât decât dacă îi facem o poză reușită înainte. Când ospătarul ne aduce mâncarea la masă, în loc să punem mâna pe tacâmuri, punem mai întâi mâna pe telefon.
Ieșim la o plimbare și apusul e deosebit de frumos? Nu ne alunecă o lacrimă pe obraz, dar mâna noastră va aluneca spre buzunar de unde vom scoate, da, ați ghicit, telefonul.
Avem un animăluț incredibil de drăguț sau un copil care este (cel puțin dintr-o perspectivă subiectivă) absolut adorabil? Ar fi păcat să nu le facem o poză, sau măcar un video în care bălesc într-un mod simpatic.
Dar sunt momente care, deși nu ne dăm seama, sunt cărămizi din temelia noastră, ca indivizi. Îmi place să-mi închipui acest cumul de experiențe, sentimente și amintiri ca o grădină botanică, pe alocuri bizară. Noi suntem grădinarii.
Petrecem ani la rând îngrijindu-ne grădina, udând-o și pigulind plantele ca să nu fie sufocate de buruieni, lăsându-le pe altele să se ofilească, fie din neglijență, fie dintr-o delăsare premeditată. O dată la câtva timp, să zicem, un trandafir incredibil de diafan apare în grădina noastră. Are petale cărnoase și rubinii ca sângele. Nu-l observăm imediat, dar mireasma lui ne atrage către locul unde a țâșnit, născut dintr-o sămânță adusă de vânt.
Trandafirul ne îmbată cu mireasma lui, iar frumusețea sa ne delectează privirea. Ne mândrim că un asemenea specimen a crescut în grădina noastră. Așa că îl tăiem cu o foarfecă de grădinărit, având grijă la spini și îl punem într-o vază cu apă, iar vaza o punem pe pervazul ferestrei. Desigur că stârnește reacții pozitive din partea trecătorilor.
Dar nimeni nu se oprește să-i inspire cu nesaț parfumul, nimeni nu se pierde în adâncimea nuanței de rubiniu care-i pătează petalele. Unii se vor opri, vor strâmba din nas și vor spune că e cam chelios, alții vor trece nepăsători, iar unii vor spune că pe pervazul lor e un specimen de 10 ori mai frumos.
Motivul pentru care trandafirul exercită asupra ta, un asemenea magnetism, care nu are efect asupra străinilor este unul banal: nu este trandafirul lor. E trandafirul tău.
Orice ai face, trandafirul se va ofili în cele din urmă. Sigur, tufa va crește un altul în locul său. Identic. Mai frumos chiar. Dar în ochii tăi nu va mai fi la fel. De acum, îți vor trece mereu prin cap toate ideile implantate de trecătorii care l-au văzut pe pervaz.
Ne izbim din nou de puterea deținută de o simplă constatare, o trecere în agendă de către un observator extern. Cum miroase trandafirul? Cineva a spus că are un iz ușor înecăcios. Ce culoare are? Una relativ palidă. Ne mai place măcar? Da, dar parcă era mai frumos înainte.
Pisica lui Schrӧdinger e într-un soi de purgatoriu până când deschidem cutia și aruncăm o privire. Omulețul se simte bine de abia după ce e remarcat de restul omuleților. Trandafirul e schimbat de simplul fapt de a fi observat.
Următoarea dată când ceva te face să simți orice nuanță de emoție existentă pe paleta omenească, întreabă-te: exist și atunci când nu observă nimeni că respir?
Iar după asta, cumpără-ți un Nokia. Din ăla cu butoane.
Leave a Reply